O fată.

O fată...
    O fată cuminte şi ascultătoare, a cărui vis era să ajungă profesoară şi psiholog. O frumuseţe mică. Profesorii o lăudau, deoarece era cea mai atentă din clasă, avea o gândire prea matură pentru vârsta ei. Una de nedescris.
    Plăcerea ei era să citească multe cărţi, în felul acesta putea să uite de certurile de acasă dintre părinţii ei, care aveau loc în fiecare seară, şi care, rulau în mintea ei pe tot parcursul zilei. Noroc că în timp ce citea, uita de tot. Uita absolut de realitate, era în lumea ei. Se simţea în siguranţă, nu putea absolut nimeni să o deranjeze. Ştia că e frumoasă şi drăguţă, însă nu o interesa aspectul fizic, ci interiorul ei. Chiar dacă nu-i prea făcea nimeni complimente, era sigură de asta. Plângea în fiecare seară atunci când părinţii se ameninţau, toate acestea din vina soţului care venea băut acasă. Plângea atunci când o bătea chiar pe mama ei. Şi încerca să-i despartă, dar de fiecare dată era jignită şi trimisă în cameră de tatăl beat. O durea sufletul când auzea ţipătele mamei, ştiind că nu poate face nimic, ştiind că trebuie doar să aştepte. Dar nu ştia ce trebuie să aştepte şi de ce. Îşi punea mereu întrebarea : „De ce eu?” Se obişnuise să plângă în fiecare seară, ţinând în ea absolut tot, nevrând să vorbească cu nimeni despre asta, din cauza fricii. Fricii de judecare şi de amuzare pe seama subiectului. Avea colegi puşi pe glumă, cărora nu le putea spune absolut nimic, şi dacă le-ar fi spus, nu ar fi rezolvat nimic. După fiecare ceartă, în ziua următoare îi cerea mamei să o ajute la teme, însă ea plângea de durerile fizice provocate de tată, recurgând la ajutorul vecinilor de fiecare dată. Nu puteau să plece de acasă, nu aveau niciun loc în care să aibă un acoperiş deasupra capului, iar toate rudele erau ieşite din ţară. Aşa că mama nu avea de-ales, trebuia să suporte toate aceste dureri psihice şi mai ales, fizice. Mama ei era singura persoană care-i mai rămăsese, singura persoană pe care o iubea cu-adevărat.
    Certurile s-au mai liniştit, erau foarte rare, chiar una la o lună. Fetiţa era cea mai fericită, începuse să iubească viaţa. Însă mama ei se răcise. Se răcise complet. Nu mai avea timp de ea, deoarece muncea de dimineaţa până seara, nu vorbeau mai mult de 5 minute. Iar în acele 5 minute, nu ştia decât să ţipe la fetiţă. Nu înţelegea această schimbare radicală a mamei. Stătea şi se ruga la Dumnezeu să facă cumva să o bage în seamă părinţii, să o ajute cu sfaturi, dar fără succes. Începuse să se retragă în muzică. Şi nu orice muzică, ci una cu mesaj pesimist, de refugiere. Acum muzica era singurul ei prieten. Nu avea prieteni, nimeni nu o înţelegea. Era foarte retrasă, nu mai învăţa la şcoală şi stătea în ultima bancă. Colegii ei erau foarte speriaţi de ea, pentru că, fiind singură în bancă, întotdeauna vorbea cu „prietenul imaginar”. Însă de foarte multe ori râdeau de ea şi de comportamentul ei. Nu ştiau că acel „prieten imaginar” era de fapt singurul ei prieten care o înţelegea şi care o iubea indiferent de cum era. A trecut mult timp în care credea că nu mai e singură, avându-l pe „prietenul ei”. Dar a venit momentul să-şi dea seama că de fapt era tot ea acel prieten. La fel şi ea, s-a schimbat radical. Îi plăcea să se îmbrace numai în haine de culoare neagră. Dar nu asta era cel mai grav, ci că începuse să se autodistrugă din cauza persoanelor care o făceau „urâtă” şi „ciudată” doar pentru simplul fapt că nu se machia şi nu vorbea cu nimeni. Şi-a pierdut şi încrederea de sine, se credea urâtă şi grasă, deşi nu era deloc adevărat, dar se pare că pusese la suflet toate părerile rele. Îi era frică să se privească în oglindă, de fiecare dată trecând cu capul în jos. Ajunsese să-şi pună întrebarea „pentru ce mai trăiesc?” foarte des. Îşi cumpăra multe medicamente, dar nu pentru că o durea ceva, ci voia să strângă pentru ultimul pas. Renunţase la absolut tot ce voia să-şi cumpere din bani, luându-şi tot mai multe. A trecut ceva timp, ea tot nu avea „curajul” de a face ultimul lucru. A mai dat o şansă vieţii, a crezut că mai poate trăi, dar căzuse din nou. Nimeni nu ştia că este căzută adânc în depresie. Nu pentru că nu dădea semne, ci pentru că nimeni nu o asculta. Nu avea părinţi cărora să le spună ce simte sau cum se simte. Şi fata a mai rezistat, a mai încercat să schimbe ceva.
    Până într-o zi în care părinţii s-au gândit să facă o activitate pe care nu au mai făcut-o de mult timp. Să meargă în oraş. Ajunşi în camera fetei, au văzut-o întinsă în pat, cu două cutii de medicamente în mână şi lângă ea, un bileţel pe care scria : „Mamă, tată, nu vă mai faceţi griji, poate măcar acolo voi fi mai fericită, poate voi avea pe cineva care să îmi acorde puţină atenţie. Nu voiam decât să mă înţelegeţi şi să îmi fiţi aproape sufleteşte, să ştiţi prin ce trec. Dar se pare că aţi fost preocupaţi de muncă şi de certuri, uitând că aveţi o fiică care a renunţat la visurile ei, dorindu-şi doar ca voi să nu vă mai certaţi. Acum sper că îmi veţi acorda măcar puţină atenţie...”