Părerea, judecata, bârfa omului.

    Probabil ai observat că sunt foarte mulţi oameni care te judecă fără să te cunoască, sau mai rău, te jignesc ca să te facă să suferi. Da, vorbesc despre acei oameni care găsesc mereu motive să se lege de tine, neavând altceva de făcut. Şi ajungi să te întrebi, ce au toţi cu tine şi de ce sunt aşa, însă nimeni nu te lămureşte.
    Ei bine, este evident că sunt invidioşi pe tine, însă nu în toate cazurile. În celelalte cazuri, se cred mai presus decât tine, judecându-te. Dar ei nu îşi dau seama că judecând şi bârfind, nu fac decât să îşi arate caracterele. Şi când spun că îşi arată caracterele, mă refer că persoana care ascultă îşi face o părere proastă despre cel care bârfeşte. Şi să dau un exemplu:
Vine un prieten la tine în vizită şi începe să bârfească o cunoştinţă de-a ta. Tu ce faci? Nu începi să-ţi dai seama cât de penibilă e persoana care se află lângă tine? Da, poate din "respect" confirmi tot ce spune, însă nu ăsta e respectul. Dacă într-adevăr ţii la persoana pe care o bârfeşte, ar trebui să iei o măsură, să negi, spunându-i că şi-a făcut o părere greşită.
    În mod normal ar trebui să-şi vadă de vieţile lor şi să înceteze să se mai bage în ale altora, dar viaţa altora e mult mai importantă decât a lor, fapt pentru care nu ezită să-şi dea mereu cu părerea, chiar dacă nimeni nu le-o cere. Ceea ce vreau să spun este că mai bine şi-ar vedea de viaţa lor, iar în felul ăsta ar fi respectaţi şi nu ar avea nimeni treaba cu ei. Nu îşi dau seama că judecându-te sau făcându-şi o părere greşită despre tine, te-ar putea afecta şi te-ar face să suferi. Înţeleg că fiecare om are dreptul să-şi dea cu părerea, dar asta să o facă atunci când i se cere, nu când îl apucă pe el.
    Şi până la urmă ajungi la concluzia că orice ai face, repet, orice, mereu se va găsi cineva care să te judece sau care să nu fie de-acord cu ce ai făcut. Niciodată nu vei putea mulţumi pe toată lumea, indiferent de ce minunăţie faci.
Să luăm un exemplu un om cu un suflet mare. Visul lui este să ajute fiecare om al străzii, şi asta şi realizează. Undeva acolo se va găsi măcar un om care să nu fie de acord cu chestia asta, ori cu explicaţia că ar trebui să se descurce singuri, ori din cauză că îi este ciudă pe tine prin simplul fapt că ai realizat asta. Sfatul meu, deşi aş numi-o părere, este ca atunci când cineva te judecă sau te bârfeşte, întoarce-ţi spatele şi mergi mai departe. Gândeşte-te că acum, în momentul ăsta, în timp ce citeşti ce scriu, o persoană te judecă, urmând să te bârfească . Simţi ceva? Nu, atunci nici nu trebuie să bagi de seamă. Treci peste asta cu gândul că îi eşti superior sentimental. Dacă te jigneşte, ignoră persoana respectivă. Cum spune vorba aia : „ignoranţa, cea mai puternică armă„. Dacă vei da curs injuriilor, el va continua şi nu se va opri, însă dacă o vei ignora, îşi va da seama cât de penibilă e şi îţi va cere scuze. Acum depinde de om, nu toţi îşi recunosc greşeala. În orice caz, respect celor care îşi cer scuze după ce-şi dau seama de faptă. Cât despre cel care nu-şi va cere scuze, măcar va fi singurul prost în toată chestia asta.
    Şi ca să-nchei, vreau să mai spun că ar trebui să avem grijă şi la gesturile pe care le facem atunci când lângă noi se află o persoană pe care nu o suportăm.
Ar fi mai bine să îi zâmbim în faţă, iar răutăţile să rămână în suflet. Nu vom avea decât de câştigat dacă vom accepta situaţia aşa cum e, asta în cazul în care nu am avea alt drum pe care să mergem. Şi ar trebui să ne comportăm frumos şi cu oamenii străzii, deoarece ei n-au nicio vină că au ajuns aşa. Şi ei şi-au dorit să fie ca tine, să aibă un acoperiş deasupra capului. Nu îi judeca şi nu te mai plânge de problemele tale minore, uită-te în jos şi vei vedea că alţii sunt la pământ.
Nu vă mai bateţi joc de ei. În urmă cu trei ani mergeam cu tramvaiul la liceu şi de fiecare dată era acelaşi om al străzii care stătea retras şi dormea în spatele tramvaiului. „Problema” era că nu avea un miros tocmai plăcut. Am văzut gesturile pe care le făceau oamenii, se ţineau de nas, îl înjurau, alţii chiar îşi băteau joc. Puteau să se abţină, eu am reuşit să mă abţin. De ce? Pentru că şi el e OM!

O parte din viaţa mea.

    Eram mică. Poate prea mică pentru ce urma să se întâmple. Nu eram deloc pregătită pentru viitor. Tot ce voi scrie, va fi doar o parte din viaţa mea, pe care încă nu am uitat-o, deşi mi-aş dori. Cu toate că ştiu că nu le voi uita niciodată.
    La vârsta de 4 ani, o palmă, o masă plină cu acte... E tot ce-mi amintesc. De fapt, sunt mai multe, dar masa plină cu acte avea să schimbe multe. Poate prea multe lucruri pentru o fetiţă de  4 ani.
O zi în care de fapt nu realizam că este o zi. O zi care nu credeam că-mi va rămâne în minte pentru totdeauna. Dar mă întreb, cum de am în faţa ochiilor momentul acela?
Eram la masă cu cei doi părinţi. Într-un moment, tata i-a dat o palmă mamei mele, în secunda următoare, o masă plină cu acte. În mintea mea: "ce sunt alea?" Sunt doar nişte hârtii, sigur.
Dar nu au fost doar nişte hârtii. Au fost mai mult de atât, au fost vinovatele începutului suferirii mele. Încă şi acum îmi amintesc momentul în care am primit o ultimă îmbrăţişare a mamei mele, iar mai apoi... o plecare. Cine ştie, poate pentru totdeauna. Îmi amintesc cum ea era într-o maşină care se deplasa încet, iar eu... eu eram în faţa suferinţei, fără să ştiu asta, plângând şi fără putere. Şi momentul a fugit, dar a avut grijă să apară în faţa mea de fiecare dată. Până şi acum mai apar uneori. Au urmat luni întregi în care plângeam întruna. Lipsa mamei era insuportabilă. Puteam să vorbesc cu ea o dată la 6 luni, deci de două ori pe an.
Tata a înlocuit-o pe mama mea cu o mamă vitregă, însă pentru mine nu a fost o mamă. Şi asta datorită felului în care vorbea cu mine, în care mă jignea şi mă făcea să mă simt aiurea. Dar nu contează, am rezistat până s-a reîntors mama cea adevărată. Simţeam că în sfârşit pot fi şi eu fericită, dar fericirea nu a fost permanentă. A stat vreme de 2 luni, după care a plecat din nou. Iar mama vitregă s-a reîntors, şi-au început lucrurile să fie mult mai grave. Voiam să înţeleg de ce se comportă în halul ăla cu mine, dar nimeni nu-mi dădea răspuns. Posibil s-o fi afectat despărţirea de tata, dar nu-nţeleg de treabă avea cu mine. Eu nu-i făcusem nimic, am ascultat-o, iar ea? Nu mă asculta niciodată, nu am putut să-i cer sfaturi, nu puteam sta de vorbă cu ea. Era foarte greu să trăiesc aşa.
Au trecut mulţi ani în care am îndurat toate astea, cu gândul că mama se va întoarce şi vom fi din nou o familie. În tot acest timp mi-a fost alături o persoană la care am ţinut cel mai mult. Era singura mea prietenă căreia puteam să-i spun toate astea, singura care nu m-a judecat şi care m-a ajutat să ignor tot ce spunea mama vitregă la adresa mea. Mă înţelegea pentru că avea o situaţie asemănătoare. Mai gravă. Şi a venit timpul să se mute cu familia în altă ţară...
Mi-a promis că nu mă va uita niciodată, spunându-i şi eu la fel. După 2 săptămâni în care era plecată, am încercat s-o sun, însă fără succes. Mă panicasem, am încercat următoarea zi, apoi mi-am dat seama că s-a sfârşit tot. Trăiam cu frica că m-a părăsit şi ea şi că voi rămâne singură, printre atâtea necazuri. Bineînţeles că au fost zile în care plângeam când îmi aminteam de ea, nu ştiam ce s-a întâmplat, voiam doar s-o aud şi să mă conving că e bine. Dar a trecut un an şi nu am mai auzit de ea...
După 365 de zile groaznice, a venit şi primul meu iubit. Cred că aveam vreo 12 ani. La şcoală învăţam foarte bine, am ştiut să-mi echilibrez viaţa personală cu şcoala. El era cel care putea să-mi aline toată durerea provocată de cele întâmplate. Între noi era o relaţie extrem de bună, îl cunoşteam de la 3-4 ani. Ţin minte că ne plimbam împreună cu familia lui. El mă vedea întotdeauna tristă pentru că eram afectată de plecarea celei mai bune prietene, şi mă ruga să zâmbesc că totul va fi bine. Era un băiat pe care-l iubeam enorm, voia doar să fiu fericită. Ştia absolut toate problemele mele personale, de multe ori mi-a cerut să stau la el, auzind cum se comportă "mama" cu mine. Dar am refuzat, îmi era ruşine şi jenă să fac gestul ăsta.
Şi anii treceau, eu eram din ce în ce mai fericită, noi eram împreună cel puţin 5 ore pe zi, mergea foarte bine relaţia. A ştiut să mă facă să zâmbesc întotdeauna şi nu îmi venea să cred cu ce persoană am crescut. Nu exista o zi în care să nu-mi spună cât de frumoasă sunt, sau una în care să nu mă alinte. Încă şi acum mă întreb, cum putea fi atât de matur? Cum de m-a iubit atât de mult?
Dar cum viaţa mai avea ceva de pregătit pentru mine, şi-a dat drumu...
22 ianuarie, vestea că EL nu mai există. Ţin minte că am leşinat şi m-am lovit la cap. Timp de 30 de secunde m-am putut numi moartă, din câte mi-a spus tata. Nu respiram, nu mişcam, nimic. "Noroc" că m-a zguduit el, până mi-am revenit.
Aia a fost lovitura care chiar mi-a lăsat răni grave în inimă. Am luat-o pe un drum greşit. Nu mai învăţam la şcoală, începusem să ascult  numai muzică cu mesaj pesimist, şi cel mai rău, am început să mă autodistrug cu lama. Nu mai gândeam absolut deloc, le aveam în minte numai pe cele trei persoane din viaţa mea, care m-au lăsat baltă : mama, prietena, iubitul. Nu voiam să mai comunic cu nimeni, îmi plăcea să stau singură în cameră şi să plâng, acolo mă simţeam cel mai bine. Tata observase asta, m-a dus la foarte mulţi psihologi, însă eu nu am vrut să discut cu niciunul. Îmi era frică să le spun ce am pe suflet. Văzând că nu merge, m-a trimis la psihoterapeut, acesta mi-a dat medicamente, însă eu nu luam niciunul. Ştiu că mi le dădea, iar eu îi spuneam că mă retrag în cameră să le înghit, dar le aruncam. Aceştia îi recomandau tatălui meu să mă aibă 24/24 sub priviri, pentru că aş putea recurge la un gest. Era stresant rău, mă suna din oră-n oră oriunde mergeam să mă plimb ca să uit de cele întâmplate.
    Au trecut mulţi ani, iar eu mi-am revenit şi măcar acum pot să zâmbesc. Chit că zâmbetul e fals, măcar zâmbesc. Am învăţat să înţeleg oamenii, şi bineînţeles, am învăţat foarte multe din trecut. Nu am să mai repet niciodată greşelile pe care le-am făcut.
Ştiu că există oameni a căror viaţă a fost mult mai dură, iar a mea este pistol cu apă, însă aceasta nu este decât o parte, este tot ce am vrut eu să spun. Am scris doar necesarul, restul sunt şi vor rămâne personale.

Facebook, muzica şi noi.

Deşi nu postez acum nimic, citesc ce porcării scriu persoanele de pe facebook. Dar un status îmi sare în ochi : „Ce părinţi am! Nu mă mai lasă mama afară pentru că nu am vrut să merg la cumpărături. Vă urăsc!”

Apoi mă întreb... Cum pot fi unii atât de inconştienţi?! Cum poţi să spui că-ţi urăşti părinţii? În primul rând, mama e cea care ţi-a dat viaţă. Şi faptul că îţi spune să vii la oră fixă acasă, te pedepseşte când faci o prostie sau te trimite la magazin, nu înseamnă că vrea doar să te pună pe treabă. Până la urmă, ea îţi vrea doar binele. În lumea asta se întâmplă foarte multe nenorociri, asta fiind dovada pentru faptul că îţi interzice să stai până târziu afară. Mulţumeşte-te că te pedepseşte. Sunt unii părinţi inconştienţi care îşi lovesc copiii. Şi dacă te trimite la cumpărături, gândeşte-te că face mâncare să mănânci şi tu, nu numai ea. Este greu să le faci pe toate, să speli vasele, să întinzi hainele, să faci curăţenie,  şi să mai faci şi mâncare. Mama ar trebui preţuită, este una singură. Ai pierdut-o, nu mai ai mamă, o să vezi ce greu o să fie fără ea. Şi-atunci când o pierzi, ai da orice să o mai auzi măcar o dată, să te strângă în braţe. Ai vrea să mergi la cumpărături „pentru ea”, dar e prea târziu.
Şi nu spun că eu nu am facebook şi că eu nu postez. Am facebook. Dar de fiecare dată încerc să îl închid, reuşesc, dar după îl redeschid. Şi chiar dacă e greu de crezut, facebook-ul chiar te „ajută” să intri într-o depresie adâncă. Cum? Să luăm două exemple :
Vedem o persoană care postează diferite lucruri, îşi manifestă fericirea prin check-in-uri. Noi fiind într-o dispoziţie proastă, începem să urlăm în adâncul nostru şi să ne întrebăm cu ce suntem de vină. De ce ea este fericită, iar noi nu.
Sau putem vedea o persoană care postează că şi-a achiziţionat nu ştiu ce telefon, cu un status de gen : „o nimica toată!”, fapt care din nou ne afectează în aşa fel încât să ne aducă o stare de tristeţe, deoarece noi ne chinuim un an să strângem bani pentru un asemenea telefon, iar ei i se pare o nimica toată, un lucru obişnuit.
Ca să nu mai spun de miile de statusuri în care sunt citate mari (persoanele care postează, neştiind de fapt de cine sunt scrise) pe care nu le-nţeleg. Dar ce contează?! Trebuie să aibă o imagine de om cult.

                Dar îl închid. Mă depăşeşte psihic şi mă deprimă. Consider că trăiesc degeaba şi că orice aş face nu aş putea să schimb sau măcar să înţeleg mentalitatea oamenilor.               

Şi încerc să mai omor din timp, aprinzând televizorul, care mă surprinde într-un mod neplăcut cu piesa „Ruby – Stinge lumina”. Şi mă întreb, de ce în ţara asta sunt promovate doar piesele cu mesaj porno şi „vedetele” din plastic? Părerea mea e că ar trebui să fie promovaţi cei care au cu-adevărat un mesaj pentru această ţară. Cum ar fi : Deliric, Doc, Nane, care chiar au ceva de spus. Dacă stau să compar versul „Pune mâna pe mine, simte chemarea.”(Ruby) cu versul „Muzica nu se asculta, ea se simte” , ajung la concluzia că de fapt vreau să compar un vers cu el însuşi.
Cât despre „vedetele” din plastic, aşa a fost de la-nceput. Au ştiut să le promoveze doar pe ele, şi nu pe oamenii care au făcut ceva în viaţă. Nu am nicio problemă cu ele, dar măcar de ar merita promovare, măcar de ar face ceva util. Dar din păcate, ele nu fac decât să obişnuiască lumea că a te despărţi din lună în lună, este chiar un lucru la modă. 
Înţeleg, iubim o vedetă anume, dar de ce ne-ar interesa viaţa ei personală? Ne interesează viaţa artistică, nu ne interesează că şi-a luat o rochie sau că a achiziţionat o poşetă. Până la urmă, trebuie să recunoaştem că pentru asta o iubim, viaţa ei artistică ne atrage, nu cea personală care ar trebui să fie personală.

Văd că absolut toţi oamenii sunt diferiţi. Sunt persoane de vârsta mea (şi mi-e ruşine) care nu vor decât bani de la persoana „iubită”. Oare de ce sunt atât de populari şi doriţi banii? Chiar trebuie ca toţi oamenii să se gândească la bani? Am senzaţia că nu fac parte din lumea asta. Sunt complet diferită faţă de toţi. 
De ce lumea te judecă dacă nu faci ce fac ei? Eu urăsc să merg în club, nu îmi place. Nu mă simt în largul meu. Având în vedere că prima dată când am fost într-un club erau date manelele la maxim şi oamenii se băteau, chiar nu mai vreau aşa ceva. Cel puţin acum. Ce rost are să mă duc acolo dacă eu nu simt să fac asta? Nu m-am luat şi nu am nimic cu persoanele care merg în club, până la urmă fiecare e liber să facă ce doreşte. Sau sunt judecată pentru că nu înjur şi sunt închisă. Chiar nu văd rostul injuriilor la adresa altei persoane. Mie sincer, chiar îmi dă satisfacţie momentul în care văd cum unele persoane mă jignesc. Îmi place să le ignor. Ignoranţa e cea mai bună armă. Cât despre faptul că sunt închisă, chiar nu sunt închisă.  Dacă nu  ies în club, nu înseamnă că sunt închisă. Pur şi simplu, vreau doar să stau pe margine şi să privesc.
De ce ai face un lucru dacă nu simţi să-l faci? Trebuie să înţelegem că măcar suntem liberi să facem ce dorim.

            Pe zi ce trece observ că nu mai suntem aceiaşi şi că ne schimbăm în rău. Nu ne mai pasă de cine ar trebui să ne pese, ni se pare că viaţa trebuie tratată cu indifrenţă, vrem să ajungem sus, dar nu facem nimic. Ignorăm lucrurile minore, iubim viaţa fără să ştim de fapt că ceea ce iubim este doar o parte, şi nu ne pregătim pentru cea de-a doua. Vrem lucruri mari, nu mai iubim lucrurile mărunte, şi nu mai facem lucruri simple care să ne aducă într-o dispoziţie bună. Nu ştim că de fapt din lucrurile mărunte şi simple, uşor de realizat, ne putem „încărca” psihicul şi îl putem pregăti pentru ce e mai rău. Aş vrea tare mult să dăm mai multă atenţie celor din jur, celor care chiar merită, şi nu lucrurilor care ne fac rău. Aş vrea să înţeleg mentalitatea oamenilor. Vreau să înţeleg de ce suntem aşa şi cum putem face în aşa fel încât să ne schimbăm în bine.Iar în ciuda faptului că majoritatea îşi doreşte situaţie materială, eu nu-mi doresc decât o îmbrăţişare...

Pe această cale, aş dori să vă arăt blog-ul unei fete de vârsta mea, pe care regret că nu am cunoscut-o mai repede : http://georgianajojo.blogspot.ro/ .
În acel blog găsiţi foarte multe poezii cu mesaj pesimist. Este unul excepţional.
Fata chiar are talent, merită!

O „nouă” zi în care schimb... nimic!

Ţin să reamintesc, tot ce scriu aici face parte din trecut.

O „nouă” zi. Una în care trăiesc tot ce am trăit ieri, alaltăieri, luna trecută, anul trecut.  Aş vrea să schimb ceva,  să scap de rutină, dar nu ştiu cum.

 Oricum, nu am timp să gândesc  deoarece îmi sună alarma. Trebuie să  plec la şcoală. Cu gândul că poate astăzi va fi diferit, mă spăl, mă îmbrac şi am plecat către destinaţie. Pe drum mă întâlnesc cu cei cunoscuţi, le urez o bună dimineaţă cu un zâmbet fals, apoi îmi continui drumul, ca întotdeauna. Ajung în tramvai unde observ feţe triste, oameni trişti. Apoi mă întreb, oare de ce chiar toţi sunt trişti? O fi din cauza gândurilor la cum va fi ziua de muncă sau şcoală? O fi din cauza trezitului de dimineaţă? Sau poate chiar sunt trişti şi nu simt nevoia să zâmbească. Îmi pun întrebarea asta, dar îmi continui drumul pentru că nu am timp să gândesc. Se apropie ultima staţie, încerc să cobor, dar nu pot pentru că urcă oameni grăbiţi, fără să mă lase să cobor. Ajunsă la destinaţie, sunt obligată să ascult manelele colegilor şi să tac, asta din bun simţ. Apoi îmi bag căştile şi intru în lumea mea. Dar înjurăturile  dintre cei din jur mă scot din visul meu, aşa că sunt din nou obligată să le ascult toate apelativele. Orele încep, din nou colegii mei ies în evidenţă prin glumele proaste pe care le fac la adresa celor cărora la sfârşitul semestrului, le stau în genunchi, rugându-i  să îi promoveze. Dar tac din nou, e treaba lor. În pauză vin tot felul de prieteni care mă întreabă de ce sunt tristă, dar le răspund negând ceea ce spun ei, bineînţeles, cu un zâmbet larg.  Orele se termină. Sunt invitată de prieteni în club, dar eu refuz spunându-le că nu am timp. Ajung acasă şi mintea încearcă să se elibereze, aşa că fără să vreau, iau caietul şi încep să-mi scriu gândurile negre:

                „M-am săturat absolut de tot. M-am săturat de oamenii din jur, de vorbele lor, de faptele lor. Nu înţeleg şi nu voi înţelege de ce nu există o zi în care toată lumea să fie veselă, o zi în care măcar o înjurătură să nu aud. M-am săturat de mine şi de persoana mea, nu vreau să mai trăiesc, sincer. Totul e un deja-vu. Mi-e greu, mi-e tare greu să trăiesc fără o MAMĂ, cu gândul că nu voi ajunge nimic niciodată. Sunt o pesimistă, şi ştiu că tot ce fac nu e bine. Mă simt depăşită de situaţie, nu pot să mai trăiesc. Vreau un loc în care să am linişte, să nu mă deranjeze nimeni. Să scap de persoanele false din jurul meu. Vreau să dorm adânc şi să nu mă mai trezesc...”

  

Şi gândurile astea trec, iar eu încerc să fac altceva, dar nu reuşesc decât să aştept o „nouă” zi...

O fată.

O fată...
    O fată cuminte şi ascultătoare, a cărui vis era să ajungă profesoară şi psiholog. O frumuseţe mică. Profesorii o lăudau, deoarece era cea mai atentă din clasă, avea o gândire prea matură pentru vârsta ei. Una de nedescris.
    Plăcerea ei era să citească multe cărţi, în felul acesta putea să uite de certurile de acasă dintre părinţii ei, care aveau loc în fiecare seară, şi care, rulau în mintea ei pe tot parcursul zilei. Noroc că în timp ce citea, uita de tot. Uita absolut de realitate, era în lumea ei. Se simţea în siguranţă, nu putea absolut nimeni să o deranjeze. Ştia că e frumoasă şi drăguţă, însă nu o interesa aspectul fizic, ci interiorul ei. Chiar dacă nu-i prea făcea nimeni complimente, era sigură de asta. Plângea în fiecare seară atunci când părinţii se ameninţau, toate acestea din vina soţului care venea băut acasă. Plângea atunci când o bătea chiar pe mama ei. Şi încerca să-i despartă, dar de fiecare dată era jignită şi trimisă în cameră de tatăl beat. O durea sufletul când auzea ţipătele mamei, ştiind că nu poate face nimic, ştiind că trebuie doar să aştepte. Dar nu ştia ce trebuie să aştepte şi de ce. Îşi punea mereu întrebarea : „De ce eu?” Se obişnuise să plângă în fiecare seară, ţinând în ea absolut tot, nevrând să vorbească cu nimeni despre asta, din cauza fricii. Fricii de judecare şi de amuzare pe seama subiectului. Avea colegi puşi pe glumă, cărora nu le putea spune absolut nimic, şi dacă le-ar fi spus, nu ar fi rezolvat nimic. După fiecare ceartă, în ziua următoare îi cerea mamei să o ajute la teme, însă ea plângea de durerile fizice provocate de tată, recurgând la ajutorul vecinilor de fiecare dată. Nu puteau să plece de acasă, nu aveau niciun loc în care să aibă un acoperiş deasupra capului, iar toate rudele erau ieşite din ţară. Aşa că mama nu avea de-ales, trebuia să suporte toate aceste dureri psihice şi mai ales, fizice. Mama ei era singura persoană care-i mai rămăsese, singura persoană pe care o iubea cu-adevărat.
    Certurile s-au mai liniştit, erau foarte rare, chiar una la o lună. Fetiţa era cea mai fericită, începuse să iubească viaţa. Însă mama ei se răcise. Se răcise complet. Nu mai avea timp de ea, deoarece muncea de dimineaţa până seara, nu vorbeau mai mult de 5 minute. Iar în acele 5 minute, nu ştia decât să ţipe la fetiţă. Nu înţelegea această schimbare radicală a mamei. Stătea şi se ruga la Dumnezeu să facă cumva să o bage în seamă părinţii, să o ajute cu sfaturi, dar fără succes. Începuse să se retragă în muzică. Şi nu orice muzică, ci una cu mesaj pesimist, de refugiere. Acum muzica era singurul ei prieten. Nu avea prieteni, nimeni nu o înţelegea. Era foarte retrasă, nu mai învăţa la şcoală şi stătea în ultima bancă. Colegii ei erau foarte speriaţi de ea, pentru că, fiind singură în bancă, întotdeauna vorbea cu „prietenul imaginar”. Însă de foarte multe ori râdeau de ea şi de comportamentul ei. Nu ştiau că acel „prieten imaginar” era de fapt singurul ei prieten care o înţelegea şi care o iubea indiferent de cum era. A trecut mult timp în care credea că nu mai e singură, avându-l pe „prietenul ei”. Dar a venit momentul să-şi dea seama că de fapt era tot ea acel prieten. La fel şi ea, s-a schimbat radical. Îi plăcea să se îmbrace numai în haine de culoare neagră. Dar nu asta era cel mai grav, ci că începuse să se autodistrugă din cauza persoanelor care o făceau „urâtă” şi „ciudată” doar pentru simplul fapt că nu se machia şi nu vorbea cu nimeni. Şi-a pierdut şi încrederea de sine, se credea urâtă şi grasă, deşi nu era deloc adevărat, dar se pare că pusese la suflet toate părerile rele. Îi era frică să se privească în oglindă, de fiecare dată trecând cu capul în jos. Ajunsese să-şi pună întrebarea „pentru ce mai trăiesc?” foarte des. Îşi cumpăra multe medicamente, dar nu pentru că o durea ceva, ci voia să strângă pentru ultimul pas. Renunţase la absolut tot ce voia să-şi cumpere din bani, luându-şi tot mai multe. A trecut ceva timp, ea tot nu avea „curajul” de a face ultimul lucru. A mai dat o şansă vieţii, a crezut că mai poate trăi, dar căzuse din nou. Nimeni nu ştia că este căzută adânc în depresie. Nu pentru că nu dădea semne, ci pentru că nimeni nu o asculta. Nu avea părinţi cărora să le spună ce simte sau cum se simte. Şi fata a mai rezistat, a mai încercat să schimbe ceva.
    Până într-o zi în care părinţii s-au gândit să facă o activitate pe care nu au mai făcut-o de mult timp. Să meargă în oraş. Ajunşi în camera fetei, au văzut-o întinsă în pat, cu două cutii de medicamente în mână şi lângă ea, un bileţel pe care scria : „Mamă, tată, nu vă mai faceţi griji, poate măcar acolo voi fi mai fericită, poate voi avea pe cineva care să îmi acorde puţină atenţie. Nu voiam decât să mă înţelegeţi şi să îmi fiţi aproape sufleteşte, să ştiţi prin ce trec. Dar se pare că aţi fost preocupaţi de muncă şi de certuri, uitând că aveţi o fiică care a renunţat la visurile ei, dorindu-şi doar ca voi să nu vă mai certaţi. Acum sper că îmi veţi acorda măcar puţină atenţie...”