Părerea, judecata, bârfa omului.

    Probabil ai observat că sunt foarte mulţi oameni care te judecă fără să te cunoască, sau mai rău, te jignesc ca să te facă să suferi. Da, vorbesc despre acei oameni care găsesc mereu motive să se lege de tine, neavând altceva de făcut. Şi ajungi să te întrebi, ce au toţi cu tine şi de ce sunt aşa, însă nimeni nu te lămureşte.
    Ei bine, este evident că sunt invidioşi pe tine, însă nu în toate cazurile. În celelalte cazuri, se cred mai presus decât tine, judecându-te. Dar ei nu îşi dau seama că judecând şi bârfind, nu fac decât să îşi arate caracterele. Şi când spun că îşi arată caracterele, mă refer că persoana care ascultă îşi face o părere proastă despre cel care bârfeşte. Şi să dau un exemplu:
Vine un prieten la tine în vizită şi începe să bârfească o cunoştinţă de-a ta. Tu ce faci? Nu începi să-ţi dai seama cât de penibilă e persoana care se află lângă tine? Da, poate din "respect" confirmi tot ce spune, însă nu ăsta e respectul. Dacă într-adevăr ţii la persoana pe care o bârfeşte, ar trebui să iei o măsură, să negi, spunându-i că şi-a făcut o părere greşită.
    În mod normal ar trebui să-şi vadă de vieţile lor şi să înceteze să se mai bage în ale altora, dar viaţa altora e mult mai importantă decât a lor, fapt pentru care nu ezită să-şi dea mereu cu părerea, chiar dacă nimeni nu le-o cere. Ceea ce vreau să spun este că mai bine şi-ar vedea de viaţa lor, iar în felul ăsta ar fi respectaţi şi nu ar avea nimeni treaba cu ei. Nu îşi dau seama că judecându-te sau făcându-şi o părere greşită despre tine, te-ar putea afecta şi te-ar face să suferi. Înţeleg că fiecare om are dreptul să-şi dea cu părerea, dar asta să o facă atunci când i se cere, nu când îl apucă pe el.
    Şi până la urmă ajungi la concluzia că orice ai face, repet, orice, mereu se va găsi cineva care să te judece sau care să nu fie de-acord cu ce ai făcut. Niciodată nu vei putea mulţumi pe toată lumea, indiferent de ce minunăţie faci.
Să luăm un exemplu un om cu un suflet mare. Visul lui este să ajute fiecare om al străzii, şi asta şi realizează. Undeva acolo se va găsi măcar un om care să nu fie de acord cu chestia asta, ori cu explicaţia că ar trebui să se descurce singuri, ori din cauză că îi este ciudă pe tine prin simplul fapt că ai realizat asta. Sfatul meu, deşi aş numi-o părere, este ca atunci când cineva te judecă sau te bârfeşte, întoarce-ţi spatele şi mergi mai departe. Gândeşte-te că acum, în momentul ăsta, în timp ce citeşti ce scriu, o persoană te judecă, urmând să te bârfească . Simţi ceva? Nu, atunci nici nu trebuie să bagi de seamă. Treci peste asta cu gândul că îi eşti superior sentimental. Dacă te jigneşte, ignoră persoana respectivă. Cum spune vorba aia : „ignoranţa, cea mai puternică armă„. Dacă vei da curs injuriilor, el va continua şi nu se va opri, însă dacă o vei ignora, îşi va da seama cât de penibilă e şi îţi va cere scuze. Acum depinde de om, nu toţi îşi recunosc greşeala. În orice caz, respect celor care îşi cer scuze după ce-şi dau seama de faptă. Cât despre cel care nu-şi va cere scuze, măcar va fi singurul prost în toată chestia asta.
    Şi ca să-nchei, vreau să mai spun că ar trebui să avem grijă şi la gesturile pe care le facem atunci când lângă noi se află o persoană pe care nu o suportăm.
Ar fi mai bine să îi zâmbim în faţă, iar răutăţile să rămână în suflet. Nu vom avea decât de câştigat dacă vom accepta situaţia aşa cum e, asta în cazul în care nu am avea alt drum pe care să mergem. Şi ar trebui să ne comportăm frumos şi cu oamenii străzii, deoarece ei n-au nicio vină că au ajuns aşa. Şi ei şi-au dorit să fie ca tine, să aibă un acoperiş deasupra capului. Nu îi judeca şi nu te mai plânge de problemele tale minore, uită-te în jos şi vei vedea că alţii sunt la pământ.
Nu vă mai bateţi joc de ei. În urmă cu trei ani mergeam cu tramvaiul la liceu şi de fiecare dată era acelaşi om al străzii care stătea retras şi dormea în spatele tramvaiului. „Problema” era că nu avea un miros tocmai plăcut. Am văzut gesturile pe care le făceau oamenii, se ţineau de nas, îl înjurau, alţii chiar îşi băteau joc. Puteau să se abţină, eu am reuşit să mă abţin. De ce? Pentru că şi el e OM!

O parte din viaţa mea.

    Eram mică. Poate prea mică pentru ce urma să se întâmple. Nu eram deloc pregătită pentru viitor. Tot ce voi scrie, va fi doar o parte din viaţa mea, pe care încă nu am uitat-o, deşi mi-aş dori. Cu toate că ştiu că nu le voi uita niciodată.
    La vârsta de 4 ani, o palmă, o masă plină cu acte... E tot ce-mi amintesc. De fapt, sunt mai multe, dar masa plină cu acte avea să schimbe multe. Poate prea multe lucruri pentru o fetiţă de  4 ani.
O zi în care de fapt nu realizam că este o zi. O zi care nu credeam că-mi va rămâne în minte pentru totdeauna. Dar mă întreb, cum de am în faţa ochiilor momentul acela?
Eram la masă cu cei doi părinţi. Într-un moment, tata i-a dat o palmă mamei mele, în secunda următoare, o masă plină cu acte. În mintea mea: "ce sunt alea?" Sunt doar nişte hârtii, sigur.
Dar nu au fost doar nişte hârtii. Au fost mai mult de atât, au fost vinovatele începutului suferirii mele. Încă şi acum îmi amintesc momentul în care am primit o ultimă îmbrăţişare a mamei mele, iar mai apoi... o plecare. Cine ştie, poate pentru totdeauna. Îmi amintesc cum ea era într-o maşină care se deplasa încet, iar eu... eu eram în faţa suferinţei, fără să ştiu asta, plângând şi fără putere. Şi momentul a fugit, dar a avut grijă să apară în faţa mea de fiecare dată. Până şi acum mai apar uneori. Au urmat luni întregi în care plângeam întruna. Lipsa mamei era insuportabilă. Puteam să vorbesc cu ea o dată la 6 luni, deci de două ori pe an.
Tata a înlocuit-o pe mama mea cu o mamă vitregă, însă pentru mine nu a fost o mamă. Şi asta datorită felului în care vorbea cu mine, în care mă jignea şi mă făcea să mă simt aiurea. Dar nu contează, am rezistat până s-a reîntors mama cea adevărată. Simţeam că în sfârşit pot fi şi eu fericită, dar fericirea nu a fost permanentă. A stat vreme de 2 luni, după care a plecat din nou. Iar mama vitregă s-a reîntors, şi-au început lucrurile să fie mult mai grave. Voiam să înţeleg de ce se comportă în halul ăla cu mine, dar nimeni nu-mi dădea răspuns. Posibil s-o fi afectat despărţirea de tata, dar nu-nţeleg de treabă avea cu mine. Eu nu-i făcusem nimic, am ascultat-o, iar ea? Nu mă asculta niciodată, nu am putut să-i cer sfaturi, nu puteam sta de vorbă cu ea. Era foarte greu să trăiesc aşa.
Au trecut mulţi ani în care am îndurat toate astea, cu gândul că mama se va întoarce şi vom fi din nou o familie. În tot acest timp mi-a fost alături o persoană la care am ţinut cel mai mult. Era singura mea prietenă căreia puteam să-i spun toate astea, singura care nu m-a judecat şi care m-a ajutat să ignor tot ce spunea mama vitregă la adresa mea. Mă înţelegea pentru că avea o situaţie asemănătoare. Mai gravă. Şi a venit timpul să se mute cu familia în altă ţară...
Mi-a promis că nu mă va uita niciodată, spunându-i şi eu la fel. După 2 săptămâni în care era plecată, am încercat s-o sun, însă fără succes. Mă panicasem, am încercat următoarea zi, apoi mi-am dat seama că s-a sfârşit tot. Trăiam cu frica că m-a părăsit şi ea şi că voi rămâne singură, printre atâtea necazuri. Bineînţeles că au fost zile în care plângeam când îmi aminteam de ea, nu ştiam ce s-a întâmplat, voiam doar s-o aud şi să mă conving că e bine. Dar a trecut un an şi nu am mai auzit de ea...
După 365 de zile groaznice, a venit şi primul meu iubit. Cred că aveam vreo 12 ani. La şcoală învăţam foarte bine, am ştiut să-mi echilibrez viaţa personală cu şcoala. El era cel care putea să-mi aline toată durerea provocată de cele întâmplate. Între noi era o relaţie extrem de bună, îl cunoşteam de la 3-4 ani. Ţin minte că ne plimbam împreună cu familia lui. El mă vedea întotdeauna tristă pentru că eram afectată de plecarea celei mai bune prietene, şi mă ruga să zâmbesc că totul va fi bine. Era un băiat pe care-l iubeam enorm, voia doar să fiu fericită. Ştia absolut toate problemele mele personale, de multe ori mi-a cerut să stau la el, auzind cum se comportă "mama" cu mine. Dar am refuzat, îmi era ruşine şi jenă să fac gestul ăsta.
Şi anii treceau, eu eram din ce în ce mai fericită, noi eram împreună cel puţin 5 ore pe zi, mergea foarte bine relaţia. A ştiut să mă facă să zâmbesc întotdeauna şi nu îmi venea să cred cu ce persoană am crescut. Nu exista o zi în care să nu-mi spună cât de frumoasă sunt, sau una în care să nu mă alinte. Încă şi acum mă întreb, cum putea fi atât de matur? Cum de m-a iubit atât de mult?
Dar cum viaţa mai avea ceva de pregătit pentru mine, şi-a dat drumu...
22 ianuarie, vestea că EL nu mai există. Ţin minte că am leşinat şi m-am lovit la cap. Timp de 30 de secunde m-am putut numi moartă, din câte mi-a spus tata. Nu respiram, nu mişcam, nimic. "Noroc" că m-a zguduit el, până mi-am revenit.
Aia a fost lovitura care chiar mi-a lăsat răni grave în inimă. Am luat-o pe un drum greşit. Nu mai învăţam la şcoală, începusem să ascult  numai muzică cu mesaj pesimist, şi cel mai rău, am început să mă autodistrug cu lama. Nu mai gândeam absolut deloc, le aveam în minte numai pe cele trei persoane din viaţa mea, care m-au lăsat baltă : mama, prietena, iubitul. Nu voiam să mai comunic cu nimeni, îmi plăcea să stau singură în cameră şi să plâng, acolo mă simţeam cel mai bine. Tata observase asta, m-a dus la foarte mulţi psihologi, însă eu nu am vrut să discut cu niciunul. Îmi era frică să le spun ce am pe suflet. Văzând că nu merge, m-a trimis la psihoterapeut, acesta mi-a dat medicamente, însă eu nu luam niciunul. Ştiu că mi le dădea, iar eu îi spuneam că mă retrag în cameră să le înghit, dar le aruncam. Aceştia îi recomandau tatălui meu să mă aibă 24/24 sub priviri, pentru că aş putea recurge la un gest. Era stresant rău, mă suna din oră-n oră oriunde mergeam să mă plimb ca să uit de cele întâmplate.
    Au trecut mulţi ani, iar eu mi-am revenit şi măcar acum pot să zâmbesc. Chit că zâmbetul e fals, măcar zâmbesc. Am învăţat să înţeleg oamenii, şi bineînţeles, am învăţat foarte multe din trecut. Nu am să mai repet niciodată greşelile pe care le-am făcut.
Ştiu că există oameni a căror viaţă a fost mult mai dură, iar a mea este pistol cu apă, însă aceasta nu este decât o parte, este tot ce am vrut eu să spun. Am scris doar necesarul, restul sunt şi vor rămâne personale.