Poveşti scrise pe frunze.

   O zi Înnorată. Cerul plângea cu lacrimi amare, dar lacrimile lui acopereau lacrimile ei. Pentru ea era o zi ca oricare alta. O zi în care nu face nimic, nu zâmbeşte, nu iubeşte şi nu simte. O zi în care totul era întunecat. Nu ştia cum a ajuns acolo din nou. Nu ştia de ce se repetă totul.
   Între patru pereţi totul părea mai greu de suportat,  parcă şi peretii se plictiseau s-o asculte. Atunci şi-a luat geacă, urmând să iasă pe uşă probabil pentru totdeauna.
   Parcul era pustiu, dar nu mai pustiu decât inima ei.Vântul bătea cu putere. Încetase de mult să simtă căldură. Simţise doar frig, încă simţea frig. Tot ce putea să facă era să se aşeze pe o bancă. În liniştea ţipătoare, gândurile nu-i dădeau pace. Ar fi vrut doar o persoană, una singură, care să fie acolo şi s-o asculte. Avea atâtea de zis. Şi cuvintele se zbăteau să iasă, dar îşi găseau sfârşitul la fiecare deschidere a gurii. Se mulţumea să arunce doar o privire în gol. Acolo unde acum era totul însingurat, i se derulau imagini, una după alta, şi nu se mai opreau. Se vedea în urmă cu ceva timp, alergând, râzând, glumind, fiind înconjurată de singurele persoane care o puteau face fericită. Dar erau doar imagini. Se terminau, începeau iar, se terminau, începeau. Se  vedea în prezent, stând singură în ploaie, aşteptand şi aşteptând... ce? Nici ea nu ştia. Mai arunca din când în când o privire în jurul ei. Nimeni.
   A luat în mâinile sale reci şi albe o frunză. Şi-a scris povestea. A scris despre zâmbetul mamei, îmbrăţişarea prietenei şi ochii strălucitori ai bunicii. A luat altă frunză. A scris despre dezamăgirile sale, aşteptările, oamenii din viaţa sa care au venit, au marcat-o şi care au plecat. Mai târziu, a mai luat o frunză pe care şi-a scris ce şi-ar dori din suflet. Dar într-o secundă vântul i le-a luat din mâini, iar stropii mărunţi de ploaie i-au şters cuvintele...
   Totul s-a reluat. Iar singură. Iar erau atât de multe lucruri imposibile de zis. Iar imaginea ei fericită. Iar... iar... iar... iar.
Labirint fără ieşire.
   Din ochii ei goi a mai curs o lacrimă. Jura să fie ultima. Dar inima nu ascultă de creier, niciodată nu a ascultat. După prima lacrimă, a mai curs una, urmând să mai curgă încă  una. Totul devenea neclar. Totul era în ceaţă. Şi-atunci, ca un ultim pas în groapa morţii, şi-a adus aminte cuvintele unei persoane: ,,distrugi tot’’.
   După trei ore în care ultimii stropi de viaţă au curs odată cu stropii de ploaie, s-a ridicat. A ridicat capul, şi-a şters ultima lacrimă ce voia să cadă şi să se izbească de pământ, a zâmbit misterios, iar apoi a râs rostind două cuvinte: „în sfârşit!”
Murise!
Murise încercând să trăiască, murise fiind in viaţă. Murise, şi nimeni nu o mai poate readuce la viaţă...

Nu simt.

Nu simt nimic. Nu simt durere. Nu simt regrete. Nu simt iubire. Nu simt fericire. Nu simt ură. Nu simt frumuseţe.Nu simt dorinta. Nu te simt. Nu mă simt. Nu îi simt.

Mă pot numi moartă-vie. Nu mă mai mişcă nimic. As vrea ca amintirile mele să moară. Tu le numeşti amintiri fericite? Nu există amintiri fericite. Există doar amintiri menite să te facă să te doară, mai devreme sau mai tarziu. Şi ştii de ce? Pentru că din moment ce sunt amintiri, înseamnă că reprezintă trecutul, ceva ce nu mai găseşti în prezent, lucru care te face foarte trist.

Nu simt vântul de afară. Nici soarele. Nici căldură. Nici răcoare. Nu fac diferenţa dintre zi şi noapte. E zi, e noapte, sunt tot aici, fără să reuşesc să schimb ceva. Nu găsesc sensul zilei de mâine şi nici morala zilei de ieri. Nu învăţ nimic nou din ieri, nici din azi şi cu siguranţă nici din mâine. Nu primesc zâmbete şi nu ofer zâmbete. Nu zâmbesc pentru că zâmbetul meu trădeaza sentimentele mascate. Nu vă privesc, privirea e şi ea trădatoare. Nu te uita în ochii mei. N-o sa zică poveştile de altădată.

Parca aş levita, căutând oriunde şi ajungând nicăieri. Văd oameni. Oameni grăbiţi, oameni trişti, oameni nepăsători. În graba lor îşi pierd bucuria de-a trăi. Şi-o omoară singuri ascultând prea mult ce vorbesc alţii despre ei, de parcă alţii critică eul real. Dar de fapt, nici ei nu-şi cunosc propriul eul interior. Eu nu mă pierd. Doar privesc si tac.

Cu siguranţă am avut şi eu sentimente. Sentimente profunde, durereroase şi mai reale decât propria imagine din oglindă. Nu simt nici libertate. Cu toţii ne numim liberi, dar oare suntem cu adevărat liberi?! Când ai spus ultima dată ceea ce gândeşti cu-adevărat, fără să fii constrâns de împrejurări? Când ai făcut ultima dată ceea ce iubeşti, fără să regreti? Sau eşti şi tu, liber fără libertate. Puţini dintre noi cunoaştem libertatea cu adevarat. Tu te consideri liber, dar de fapt nu eşti mai liber nici decât acele persoane care sunt după gratii. Probabil că acum faci diferenţa, ei stau într-o celulă, tu nu, şi te-ntrebi cum de am spus aşa ceva şi pe ce mă bazez. Stai şi tu  într-o celulă, dar una invizibilă. Una care te ţine închis şi care nu se deschide niciodată în faţă. Nu este vizibilă, dar se simte, atâta tot. Nu simt nimic, dar nu înseamnă că nu-mi amintesc. Nu înseamnă că nu-mi amintesc cum am rămas singură şi cum am aşteptat să mă ia de mână şi să zică : „să mergem”. Nu înseamnă că nu-mi amintesc cuvinte spuse cu scopul de a mă face să mă doară, să urăsc. Nu înseamnă că nu m-a durut, dar uite că sunt genul de fiinţă care se aşază la colţ şi rămâne acolo. E frig, e rău, e cald, e bine, nu contează, rămân acolo, rămân şi tac.

Mă întreb, oare când ai simţit ultima oară picăturile de ploaie? Când ai visat ultima dată ca un copil? Când te-ai minunat ultima dată privind soarele? Când ai spus ultima dată „te iubesc” fără să-ţi dai seama? Şi spune-mi, când ai auzit ultima oară ce se ascunde dincolo de cuvinte?

Am observat că toţi ne grăbim. Până şi când ascultăm o persoană, ne grăbim. Ne grăbim să ne dăm cu părerea, să judecăm. Dar nu ne şi gândim dacă ştim când a căzut acea persoană, cum s-a ridicat, cum s-a descurcat. Suntem nepăsători, nu ştim ce vorbim, nu ne pasă de suferinţa altora. Nu simt că-mi pasă. Nu simt că le pasă. Suntem ambalaje goale. Inima mea bate cu siguranţă, căci o simt şi o aud. Dar nu bate pentru cineva, nu bate pentru ceva, bate pentru că încă mai am şansa de-a învăta să trăiesc, nu doar să supravieţuiesc. Ideea e că am o listă întreagă de încercări eşuate. Nu simt dorinţa de-a schimba ceva, deşi ar trebui. Plimbându-mă prin camera minţii mele, găsesc chipuri înramate şi puse pe piedestal. Pipăindu-mi inima, găsesc nume şi momente inscripţionate. N-avem puterea s-o luăm de la zero. Ori nu o am eu.

 Luaţi-vă înapoi minciunile. Luaţi-vă înapoi cuvintele. Nu le vreau tatuate. Luaţi-vă totul înapoi. Nu vreau nimic aici, vreau un spaţiu gol. Vă dau înapoi fiecare moment pe care mi l-aţi dăruit, dar daţi-mi şi mie înapoi credinţa, căci nu simt. Nu simt pentru că m-am săturat să simt, m-am săturat să mă bată cu picioarele imaginile voastre. Poate am înnebunit, nu reuşesc să fac diferenţa dintre vis şi realitate. Mi-am închis uşile şi am aruncat cheile. Am îngropat adânc esenţa firii mele. Cine vrea s-o caute, bine, iar cine nu, la fel. Dar toţi au plecat, toţi pleacă, eu plec, toţi plecăm. Sătulă de rutină, nu simt nimic. Mor... sau poate că am murit deja luptând cu viaţa. Şi dacă te întreb, o să pleci şi tu? Sunt ipocrită şi nemernică. Vorbesc de parcă merit acea şansă. Vreau doar o persoană care să râmână. Eu nu simt. Ar trebui să simt... din nou?! 

Primul blog.

M-am decis ca astăzi să îmi încep activitatea în acest mediu al blog-ului, cu scopul de a-i ajuta pe cei care se simt trişti, fără nicio speranţă, şi care, nu-şi mai doresc absolut nimic. Din păcate, nu pot decât să-i conving că sunt chiar foarte multe persoane în situaţia lor, deci nu sunt singuri. Cu siguranţă vor fi povestite sentimente/momente din viaţa mea care se vor combina cu fictivitatea. Şi nu doar acesta este motivul, ci şi rugămintea tuturor colegilor, care m-au "bătut" la cap zile şi zile să îmi fac un blog, văzând unele creaţii sentimentale de-ale mele. Nu mă aştept să am succesul pe care mi-l doresc în acest mediu, dar sunt mulţumită doar dacă citesc cei care trebuie. Nu m-am gândit nicio clipă la banii câştigaţi de pe urma blog-ului, şi nici nu aş accepta dacă mi s-ar propune, sincer.
Din păcate, în acest blog vor fi foarte multe sentimente de tristeţe, uneori chiar şi bune.
Faccebook-ul este momentan închis, vinovaţi sunt cei fără cei şapte ani de-acasă (cine are aşa ceva, mă înţelege). Cu ocazia asta, pot oferi motivul pentru care mi l-am închis, pentru cei care se întreabă.
Nu cer like-uri la postările mele, eventual puteţi să vă exprimaţi părerea prin votul de mai sus.
În caz că v-aţi lovit de această introducere, vă mulţumesc din suflet pentru vizită!


EDIT: Vă rog frumos să nu mai îmi faceţi reclamă pe site-urile de socializare. Înţeleg că doriţi să afle şi celelalte personae de acest blog, dar îmi faceţi chiar mult rău, astfel primind mesaje în care sunt acuzată că îmi fac singură reclamă. Puteţi să le daţi prietenilor, dar vă rog frumos să-i informaţi şi pe ei de acest lucru. Vă mulţumesc!