Nu simt.

Nu simt nimic. Nu simt durere. Nu simt regrete. Nu simt iubire. Nu simt fericire. Nu simt ură. Nu simt frumuseţe.Nu simt dorinta. Nu te simt. Nu mă simt. Nu îi simt.

Mă pot numi moartă-vie. Nu mă mai mişcă nimic. As vrea ca amintirile mele să moară. Tu le numeşti amintiri fericite? Nu există amintiri fericite. Există doar amintiri menite să te facă să te doară, mai devreme sau mai tarziu. Şi ştii de ce? Pentru că din moment ce sunt amintiri, înseamnă că reprezintă trecutul, ceva ce nu mai găseşti în prezent, lucru care te face foarte trist.

Nu simt vântul de afară. Nici soarele. Nici căldură. Nici răcoare. Nu fac diferenţa dintre zi şi noapte. E zi, e noapte, sunt tot aici, fără să reuşesc să schimb ceva. Nu găsesc sensul zilei de mâine şi nici morala zilei de ieri. Nu învăţ nimic nou din ieri, nici din azi şi cu siguranţă nici din mâine. Nu primesc zâmbete şi nu ofer zâmbete. Nu zâmbesc pentru că zâmbetul meu trădeaza sentimentele mascate. Nu vă privesc, privirea e şi ea trădatoare. Nu te uita în ochii mei. N-o sa zică poveştile de altădată.

Parca aş levita, căutând oriunde şi ajungând nicăieri. Văd oameni. Oameni grăbiţi, oameni trişti, oameni nepăsători. În graba lor îşi pierd bucuria de-a trăi. Şi-o omoară singuri ascultând prea mult ce vorbesc alţii despre ei, de parcă alţii critică eul real. Dar de fapt, nici ei nu-şi cunosc propriul eul interior. Eu nu mă pierd. Doar privesc si tac.

Cu siguranţă am avut şi eu sentimente. Sentimente profunde, durereroase şi mai reale decât propria imagine din oglindă. Nu simt nici libertate. Cu toţii ne numim liberi, dar oare suntem cu adevărat liberi?! Când ai spus ultima dată ceea ce gândeşti cu-adevărat, fără să fii constrâns de împrejurări? Când ai făcut ultima dată ceea ce iubeşti, fără să regreti? Sau eşti şi tu, liber fără libertate. Puţini dintre noi cunoaştem libertatea cu adevarat. Tu te consideri liber, dar de fapt nu eşti mai liber nici decât acele persoane care sunt după gratii. Probabil că acum faci diferenţa, ei stau într-o celulă, tu nu, şi te-ntrebi cum de am spus aşa ceva şi pe ce mă bazez. Stai şi tu  într-o celulă, dar una invizibilă. Una care te ţine închis şi care nu se deschide niciodată în faţă. Nu este vizibilă, dar se simte, atâta tot. Nu simt nimic, dar nu înseamnă că nu-mi amintesc. Nu înseamnă că nu-mi amintesc cum am rămas singură şi cum am aşteptat să mă ia de mână şi să zică : „să mergem”. Nu înseamnă că nu-mi amintesc cuvinte spuse cu scopul de a mă face să mă doară, să urăsc. Nu înseamnă că nu m-a durut, dar uite că sunt genul de fiinţă care se aşază la colţ şi rămâne acolo. E frig, e rău, e cald, e bine, nu contează, rămân acolo, rămân şi tac.

Mă întreb, oare când ai simţit ultima oară picăturile de ploaie? Când ai visat ultima dată ca un copil? Când te-ai minunat ultima dată privind soarele? Când ai spus ultima dată „te iubesc” fără să-ţi dai seama? Şi spune-mi, când ai auzit ultima oară ce se ascunde dincolo de cuvinte?

Am observat că toţi ne grăbim. Până şi când ascultăm o persoană, ne grăbim. Ne grăbim să ne dăm cu părerea, să judecăm. Dar nu ne şi gândim dacă ştim când a căzut acea persoană, cum s-a ridicat, cum s-a descurcat. Suntem nepăsători, nu ştim ce vorbim, nu ne pasă de suferinţa altora. Nu simt că-mi pasă. Nu simt că le pasă. Suntem ambalaje goale. Inima mea bate cu siguranţă, căci o simt şi o aud. Dar nu bate pentru cineva, nu bate pentru ceva, bate pentru că încă mai am şansa de-a învăta să trăiesc, nu doar să supravieţuiesc. Ideea e că am o listă întreagă de încercări eşuate. Nu simt dorinţa de-a schimba ceva, deşi ar trebui. Plimbându-mă prin camera minţii mele, găsesc chipuri înramate şi puse pe piedestal. Pipăindu-mi inima, găsesc nume şi momente inscripţionate. N-avem puterea s-o luăm de la zero. Ori nu o am eu.

 Luaţi-vă înapoi minciunile. Luaţi-vă înapoi cuvintele. Nu le vreau tatuate. Luaţi-vă totul înapoi. Nu vreau nimic aici, vreau un spaţiu gol. Vă dau înapoi fiecare moment pe care mi l-aţi dăruit, dar daţi-mi şi mie înapoi credinţa, căci nu simt. Nu simt pentru că m-am săturat să simt, m-am săturat să mă bată cu picioarele imaginile voastre. Poate am înnebunit, nu reuşesc să fac diferenţa dintre vis şi realitate. Mi-am închis uşile şi am aruncat cheile. Am îngropat adânc esenţa firii mele. Cine vrea s-o caute, bine, iar cine nu, la fel. Dar toţi au plecat, toţi pleacă, eu plec, toţi plecăm. Sătulă de rutină, nu simt nimic. Mor... sau poate că am murit deja luptând cu viaţa. Şi dacă te întreb, o să pleci şi tu? Sunt ipocrită şi nemernică. Vorbesc de parcă merit acea şansă. Vreau doar o persoană care să râmână. Eu nu simt. Ar trebui să simt... din nou?!