Poveşti scrise pe frunze.

   O zi Înnorată. Cerul plângea cu lacrimi amare, dar lacrimile lui acopereau lacrimile ei. Pentru ea era o zi ca oricare alta. O zi în care nu face nimic, nu zâmbeşte, nu iubeşte şi nu simte. O zi în care totul era întunecat. Nu ştia cum a ajuns acolo din nou. Nu ştia de ce se repetă totul.
   Între patru pereţi totul părea mai greu de suportat,  parcă şi peretii se plictiseau s-o asculte. Atunci şi-a luat geacă, urmând să iasă pe uşă probabil pentru totdeauna.
   Parcul era pustiu, dar nu mai pustiu decât inima ei.Vântul bătea cu putere. Încetase de mult să simtă căldură. Simţise doar frig, încă simţea frig. Tot ce putea să facă era să se aşeze pe o bancă. În liniştea ţipătoare, gândurile nu-i dădeau pace. Ar fi vrut doar o persoană, una singură, care să fie acolo şi s-o asculte. Avea atâtea de zis. Şi cuvintele se zbăteau să iasă, dar îşi găseau sfârşitul la fiecare deschidere a gurii. Se mulţumea să arunce doar o privire în gol. Acolo unde acum era totul însingurat, i se derulau imagini, una după alta, şi nu se mai opreau. Se vedea în urmă cu ceva timp, alergând, râzând, glumind, fiind înconjurată de singurele persoane care o puteau face fericită. Dar erau doar imagini. Se terminau, începeau iar, se terminau, începeau. Se  vedea în prezent, stând singură în ploaie, aşteptand şi aşteptând... ce? Nici ea nu ştia. Mai arunca din când în când o privire în jurul ei. Nimeni.
   A luat în mâinile sale reci şi albe o frunză. Şi-a scris povestea. A scris despre zâmbetul mamei, îmbrăţişarea prietenei şi ochii strălucitori ai bunicii. A luat altă frunză. A scris despre dezamăgirile sale, aşteptările, oamenii din viaţa sa care au venit, au marcat-o şi care au plecat. Mai târziu, a mai luat o frunză pe care şi-a scris ce şi-ar dori din suflet. Dar într-o secundă vântul i le-a luat din mâini, iar stropii mărunţi de ploaie i-au şters cuvintele...
   Totul s-a reluat. Iar singură. Iar erau atât de multe lucruri imposibile de zis. Iar imaginea ei fericită. Iar... iar... iar... iar.
Labirint fără ieşire.
   Din ochii ei goi a mai curs o lacrimă. Jura să fie ultima. Dar inima nu ascultă de creier, niciodată nu a ascultat. După prima lacrimă, a mai curs una, urmând să mai curgă încă  una. Totul devenea neclar. Totul era în ceaţă. Şi-atunci, ca un ultim pas în groapa morţii, şi-a adus aminte cuvintele unei persoane: ,,distrugi tot’’.
   După trei ore în care ultimii stropi de viaţă au curs odată cu stropii de ploaie, s-a ridicat. A ridicat capul, şi-a şters ultima lacrimă ce voia să cadă şi să se izbească de pământ, a zâmbit misterios, iar apoi a râs rostind două cuvinte: „în sfârşit!”
Murise!
Murise încercând să trăiască, murise fiind in viaţă. Murise, şi nimeni nu o mai poate readuce la viaţă...